Dicționarele aduc, în mare, aceleași definiții pentru noțiunea de normal: este o stare echivalentă cu naturalul, cu starea firească și obișnuită, o stare capabilă să îndeplinească optim un scop; de asemenea, normal este egal cu ”liber de anomalii mentale”, ”liber de boală sau malformații”. Starea de normalitate presupune totodată urmarea și încadrarea în anumite norme, care sunt manifestări psiho-comportamentale ale unui grup.
Normalitatea are două laturi: una statică și una dinamică. Prima ”cuprinde conceptualizarea stării de normalitate, care este aceeaşi pretutindeni şi în toate timpurile, iar în latura dinamică se cuprinde totalitatea elementelor modale care determină specificitatea şi complexitatea persoanei umane.” Asta înseamnă că normalitatea devine relativă, ce e normal într-un loc, nu mai este normal în altul, sau ceea ce este normal într-o anumită perioadă, nu mai este în alta, ceea ce este normal într-o cultură nu este normal în alta etc. ”Latura dinamică este dată în mare măsură de scop, care nu este unul fix, ci poate suferi interpretări.”
Starea de normalitate în ceea ce privește omul se referă atât la sine cât și la relațiile cu ceilalți, care sunt determinate de contextul social, politic, economic, cultural. Marii filosofi au încercat să explice și ei ce înseamnă scopul vieții și normalitatea ei. Astfel, Kant ne învață că ” normal este să trăim după aceea „voinţă bună” căci „voinţa bună îşi dă sieşi lege” şi că este normal să ne punem cele trei întrebări fundamentale: „ce pot cunoaşte ?; ce trebuie să fac ?; ce-mi este îngăduit să sper ?”, la Platon normal înseamnă să trăim după lumea ideilor, ”la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu aceea „voinţă de putere” străduindu-se să fie şi ceea ce nu poate fi, adică supraom, iar ajungând la filozofia contemporană aceasta consideră normal să se: „renunţe parţial la cultul raţiunii”, să se „accentueze preferinţe pentru factori extraraţionali”, să se folosească de „acţiunea naturalismului şi a modelelor ştiinţifice pozitive”, să provoace polemici în jurul psihologismului, logicismului etc. şi să aibă o „orientare tot mai pronunţată spre problemele vieţii sociale şi ale tehnicii”.”
Ce este normalitatea din perspectiva psihiatriei
Deși este un concept greu de definit, psihiatria vede normalitatea ca o stare sau o desfășurare normală de evenimente în concordanță cu intențiile raționale ale omului, ale celui ce le inițiază.
În încercarea de a defini normalitatea, specialiștii au trasat mai multe tipuri de norme care să delimiteze normalul de patologic:
- norma statistică – „abaterile de tip cantitativ sunt pe al doilea plan faţă de cele calitative”
- norma sau normalul ideal – care e de preferat, dar care s-ar realiza doar formal, ducând la anularea dinamicii conceptului, ”putând lua forma unei statui fixe şi imuabile, a unui idol.”
- norma sau normalul valoric – „implică o măsurare procustiană în care se intrică, în plus, şi valorile personale ale fiecăruia”
- norma responsivă sau funcţională – se referă la măsura în care se poate îndeplini rolul funcţional al omului. Această normă este etichetată ca „fixistă şi deterministă”, psihiatria neputând să răspundă la întrebarea: „care este rolul funcţional pentru care o persoană există?”.
Toate acestea reprezintă latura statică a conceptului de normal. Din perspectiva dinamică, avem câteva definiții trasate de mari psihiatri și gânditori:
- A. Comte – „anormalitatea reprezintă variaţii superioare şi inferioare ale normalităţii”,
- H. Ey – „ceva care este cum trebuie să fie”,
- Haynal – „un sinonim atenuat al lui bun şi just”,
- Krafft – „consideră că un individ reacţionează în mod normal, dacă în cursul dezvoltării sale se arată a fi capabil de o adaptare flexibilă faţă de situaţiile conflictuale, când este capabil să suporte frustrările şi anxietatea care rezultă din ele”,
- Pamfil – „vede normalitatea ca un echilibru între organism şi factorii de mediu”,
- Klinederg -„numai dezvoltarea optimă fizică, intelectuală şi emoţională pot să concure la dobândirea atributului de normal unei personalităţi care doreşte să se asemene cu ceilalţi indivizi”.
- D. Lagache – integrează normalitatea în conceptul de sănătate mintală și definește câteva caracteristici ale acesteia: „capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ; capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţilor nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate; capacitatea de adaptare la propriile aspiraţii la grup; capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi; capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare, cât şi cu cele creatoare ale societăţii”.
În lucrarea ”Vademecum în psihiatrie”, Constantin Gordoș definește normalitatea ca „posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar dimensiunile ei, drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei” dar şi „ca o sumă de ritmuri: biochimice, fiziologice, afective, relaţionale, motivaţionale, adaptate armonic solicitărilor din mediu”.
Astfel, în viziunea psihiatriei, normalitatea înseamnă adaptare la mediu și capacitatea de a face față și a răspunde solicitărilor lui, dar și integrare în viața socială.
Ce este normalitatea din perspectiva teologiei ortodoxe
În viziunea teologiei ortodoxe, normalul este încercarea omului de a se asemăna cu creatorul său, cu Dumnezeu. Părintele Galeriu spunea că „omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi spre o infinită asemănare cu Acesta”. Tot din această perspectivă, normalul este inclus în categoria moralului comunitar, iar omul moral în teologia ortodoxă este sfântul – acea ” persoana umană care posedă în toată profunzimea chipul lui Dumnezeu, şi care prin iubire se aseamănă cu Creatorul său.” Iar aceasta se poate realiza în Biserică. Cu toate că sfântul e considerat omul normal, este greu să fie luat drept model ”avându-se în vedere multitudinea sfinţilor şi diversitatea personalităţilor acestora”. Însă în Sfânta Liturghie se proclamă „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” (Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 148). Iisus Hristos, Dumnezeul-Om, este deci modelul de normalitate și modelul urmat de orice sfânt. Acestea reprezintă latura statică a conceptului de normalitate. Latura dinamică cuprinde ” totalitatea formelor de sfinţenie pe care le-a cunoscut omenirea de-a lungul timpului şi în diferite locuri”. Din această perspectivă, normalul se definește prin ” Biserica văzută ca prelungire temporală a modelului ideal, având ca scop sfinţenia ca „împlinire a umanului”.”
Așa cum am văzut, noțiunea de normalitate nu a fost un concept ușor de definit, însă majoritatea încercărilor au cuprins idei comune. Dacă pentru psihiatrii, omul normal este cel ce reușește să se acomodeze mediului și să păstreze un echilibru în viața sa, care să îl ajute să-și îndeplinească scopurile și să își satisfacă nevoile, la nivel spiritual, din perspectiva teologilor normalul este încercarea firească și continuă a omului de a se asemăna cu Dumnezeu.
Surse:
Constantin Gorgos – „Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie”
Alexandru Boboc – „Filozofia contemporană orientări şi stiluri de gândire semnificative”
Dumitru Stăniloae – „Teologia Dogmatică Ortodoxă”
„Normalitatea, între psihiatrie și teologie” de blog.aimgroup.ro este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-FărăModificări 4.0 Internațional .