Sari la conținut

Sindromul lui Calimero: victimizarea și învinovățirea

”Toţi fac aşa pentru că sunt mic şi negru!” – se văita Calimero la finalul fiecăreia din aventurile sale. Cum adică cine este Calimero ăsta?! Alo, generația hi-tech! Mai răscoliți arhivele, ca să redescoperiți umorul înduioșat al anilor 70 versus umorul negru al anilor în curs!

Calimero este eroul unui adorabil serial de desene animate din anii 70. Conform scenariului este cel de al 17-lea copil al unei altminteri respectabile doamne găină care îl marginalizează (mamă, mamă, ce mai mamă!) pentru că el, bietul, este special: are penele ca pana corbului, în loc să fie gălbior, ca frații săi și ca orice pui de găină standard. Considerat o ciudățenie, drăgălașul Calimero are parte de fel de fel de aventuri pe care le interpretează în unul și același fel: ”Nimeni nu mă înțelege!”. De aici diagnosticul ”sindromul lui Calimero” pus persoanelor care se plâng mereu. În limbaj psihanalitic: sindromul persecuției.

„Văicăreala este un mod de a cerși iubire”

Așa consideră Saverio Tomasella, psihanalist și autor al lucrării ”Sindromul lui Calimero”, în care încearcă să deslușească ce se întâmplă cu persoanele care sunt convinse perpetuu că sunt victimele unor nedreptăți. Ca urmare, se plâng, îi incriminează pe alții, sunt în mod constant nemulțumite. Pe scurt, viața lor este un infern cu extensii amenințătoare în viețile celor din jur: tendința lor de a vedea totul în negru pare dovada unui pesimism ireductibil, iar nevoia constantă de a primi atenție poate fi greu de digerat.

Personalități complexe sau greu de gestionat?

Totuși, nuanțează analiza Saverio Tomassela, ”Calimerii” nu sunt toți atât de narcisiști și negativiști pe cât s-ar putea crede. În realitate, sunt personalități complexe.

”Sindromul lui Calimero” este un fenomen specific vremurilor noastre, spune autorul. Trăim într-o societate gata de implozie. Nedreptatea și abuzul fac legea. Firesc, tot mai mulți semeni ai noștri se plâng și simțim cu toții nevoia presantă de schimbare, de primenire. Suntem, unii dintre noi, puternici și îndârjiți, alții mai fragili, mai impresionabili. Aceștia din urmă fac greu deosebirea între a fi cu adevărat victima unei nedreptăți reale și impresia că sunt victime ale unui act injust.

Putem stabili o tipologie a acestor Calimero? Pe de o parte, pesimiștii nu se interesează decât de ”ceea ce nu merge”. Ei văd, în mod constant, doar jumătatea goală a paharului, nu acceptă faptul că lucrurile pot să meargă altfel decât vor ei. Nihiliștii, pe de altă parte, nu vor ca lucrurile să meargă bine. Ei interpretează totul, chiar și situațiile neutre, într-un sens negativ. Și, în fine, sunt cei care se plâng tot timpul pentru a fi în centrul atenției. Teatralizează, se dau loviți – este modul lor de a domina situația și pe ceilalți.

Văicăreala non stop: probă de imaturitate?

Depinde de la caz la caz, răspunde psihanalistul. Unii reprezentanți ai tipologiei Calimero traversează, în realitate, o fază de burn-out. Sunt fragilizați, dar nu imaturi. Alții au rămas în poziția copilului care așteaptă totul de la ceilalți, au o nevoie viscerală ca toată lumea să se ocupe de ei. Și totuși nu trebuie judecați prea repede. Această atitudine este adeseori urmarea unei traume suferite în copilărie și nesesizate de către familie la vremea respectivă.

În fond, aceste persoane nu reclamă: ”ocupă-te de mine”, ci ”ascultă-mă”. Împiedicate să spună ce au pe suflet, se zbat să se facă auzite, să arate cât suferă. Se plâng pentru a obține un strop de interes, de iubire. Sondând și mai adânc psihologia ”plângărețului”, Saverio Tomassela scoate la lumină lipsa încrederii în sine, cu rădăcini, în general, tot în copilărie. Dar nu trebuie să credem că persoanele de acest gen bombănesc și critică pentru a fi în lumina reflectoarelor. Plângându-se, ele cer ajutor de fapt, cer să fie iubite. Și suferă fără să știe cum să rupă acest cerc vicios. Pentru a reuși, au nevoie de elemente structurante și valorizante, cum ar fi o meserie în care să se simtă împlinite, o familie armonioasă, o relație de iubire înfloritoare.

Cum dai pe brazdă un Calimero

Faptul de a se plânge, de a nu se simți niciodată destul de iubit poate crea situații greu de gestionat pentru cei apropiați. Pentru a obloji rănile sufletești ale unui Calimero care a trăit o injustiție reală, obiectivă, singura metodă este ascultarea expozeului acestuia cu răbdare totală, cu generozitate și necondiționat. Doar așa se va simți ”victima” în siguranță și capabilă să meargă înainte.

În schimb, plângerile teatrale, repetate obsesiv nu trebuie luate în seamă, iar văicărețul trebuie reimplantat în realitatea lucrurilor mărunte, de zi cu zi. În cazurile fericite, Calimero vrea el însuși să se schimbe, să se lepede, o dată pentru totdeauna, de sindromul persecuției.

Cum poate fi ajutat? Nu există un cod unic. Pentru un anume Calimero dă roade terapia prin meditație, altul reacționează la hipnoză, altul se salvează dedicându-se unei activități artistice. Pentru cei mai căpoși, profund atașați de obsesia lor, psihanalistul recomandă să se înceapă o terapie în profunzime pentru a explora emoțiile și situațiile dificile din trecut care l-au adus în această postură. Proiectând asupra lor o lumină diferită, învață să ia distanță față de ele.

Oricare ar fi opțiunea, ea îi ajută să se centreze pe o activitate plăcută și să se ancoreze în prezent. Puțin câte puțin, ei realizează că viața nu este atât de dură pe cât pare când o privesc prin filtrul propriei suferințe.

Soluții deci există. Succesul lor este o chestiune de încredere, generozitate, cooperare și coordonare între piesele acestui puzzle: puișorul atipic, găina mamă, cei 16 frați și surori și poiata toată.

Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.

Lasă un răspuns