Sari la conținut

Cele 3 planuri ale ființei umane (III)

  • de

Planul fizic al existenței este partea organismului uman, de care se ocupă medicina alopată. Deși a fost cercetat în profunzime în cadrul unor domenii precum anatomie, fiziologie, patologie, biochimie, biologie moleculară, etc.  din nefericire nu este încă evident pentru majoritatea medicilor că organismul uman, în complexitatea sa, menține o ierarhie a importanței organelor și sistemelor sale.

Întrebându-ne de ce a fost ignorat de medicina alopată acest concept al ierarhizării, s-ar putea presupune că motivul principal ar fi că medicina alopată nu are nevoie de acest concept în abordarea unui tratament.  Însă, o înțelegere a acestei perspective este absolut necesară pentru medic. Ca întotdeauna, când se face referire la ierarhia sistemelor corpului fizic, trebuie să recunoaștem, mai întâi, natura empirică, experimentală, precisă și detaliată, până la confirmarea unor observații ulterioare.

Dacă un anumit sistem conține un organ de importanță centrală pentru menținerea funcționării sale și a stării de bine, acel sistem trebuie să fie gradat (evaluat), în concordanță cu importanța organului față de întreg organismul;
Relativa gradare (evaluare) a importanței unui organ poate fi apreciată prin gradul de lezare al organismului, produsă de gravitatea și profunzimea leziunii acelui organ, de exemplu o cicatrice a creierului va afecta mult mai mult decât o cicatrice similară la nivelul inimii sau la nivelul pielii.

În continuare, urmează o listă a sistemelor și a organelor care sunt enumerate în ordinea aproximativă a importanței lor pentru organism:
 
    – sistemul nervos care include: creierul, măduva spinării, ganglionii și plexurile și fibrele nervoase periferice;
    – sistemul circulator: inima, vasele de sânge, sângele, vasele limfatice și limfa;
    – sistemul endocrin care cuprinde: glanda hipofiză, tiroida, glandele paratiroide, insulele lui Langerhaans, ovarele și testiculele și epifiza;
    – sistemul digestiv include: ficatul, pancreasul și glandele anexe;
    – sistemul respirator cuprinde: plămânii, bronhiile, traheea, faringele și nasul;
    – sistemul excretor care cuprinde: rinichii, ureterele, vezica urinară și uretra;
    – sistemul de reproducere: testiculele, veziculele seminale, penisul, uretra, prostata și glandele bulbo-uretrale la bărbat; ovarele, glandele lui Fallopio, uterul, vaginul și vulva la femeie;
    – sistemul osos care include: oasele, țesuturile de susținere și articulațiile;
    – sistemul muscular care cuprinde: mușchii striați și mușchii netezi;

 
În această clasificare vedem că primele patru sisteme enumerate conțin un organ care este de importanță vitală pentru menținerea vieții. În primul rând creierul, apoi inima, glanda hipofiză și apoi ficatul.

Iararhia sistemelor fizice poate fi luată în considerație într-o lumină diferită prin întrebarea: cât de mare trebuie să fie afectarea unui anumit organ sau  sistem pentru ca să fie periclitată viața individului? Pe plan muscular, ar trebui să existe o miopatie sistemică, care să afecteze aproape tot sistemul muscular pentru a pune în pericol viața în mod semnificativ. Dacă s-ar produce o afectare mai puțin profundă, dar extinsă, a coloanei vertebrale, aceasta ar putea să distrugă viața.

De la aceste observații putem să construim o ierarhie a organelor în corpul fizic, bazată pe importanța lor pentru organism:

    Creier
    Inimă
    Hipofiza
    Ficat
    Plămâni
    Rinichi
    Testicule/ ovare
    Vertebre
    Mușchi

 
Înțelegerea acestei ierarhii nu este un simplu exercițiu academic, ea permite medicului să recunoască direcția în care progresează boala. Dacă boala evoluează în sens ascendent în ierarhie, de la rinichi la plămâni, glandă hipofiză, inimă și în final la creier, este clar că progresul merge către o direcție nefavorabilă; dimpotrivă, dacă progresia este descendentă, de la creier la mușchi, este clară o îmbunătățire care apare în sănătatea generală.

Profesia alopatică nu consideră că suferințele mai grave pot să fie rezultatul unei supresii progresive a simptomelor unor boli mai puțin grave. Fără a ține cont dacă metoda de terapie este una denumită artificială sau este una așa zis naturală, dacă după tratament are loc progresia în direcția nefavorabilă în ierarhie, terapia trebuie să fie suspectată că este dăunătoare și trebuie oprită sau schimbată.

Fragmente extrase din cartea Știința homeopatiei, George Vithoulkas

Citește aici: Cele 3 planuri ale ființei (II)

Lasă un răspuns